Există oameni pe care îi întâlnești și îi admiri. Alții îţi câştigă prețuirea prin ceea ce sunt şi prin felul în care îşi poartă rostul în lume. Și există, mai rar, oameni din preajma cărora pleci cu sentimentul că ai devenit tu însuţi mai bogat sufletește. Un astfel de dar ne-a fost oferit în după-amiaza zilei de vineri, 3 iulie 2026, când iubitori ai literaturii, ai artelor şi ai frumosului au răspuns invitației poetei și artistei plastice Nora Hruban, în locuinţa sa din comuna Ilia, județul Hunedoara.
Au fost doar câteva ore petrecute împreună. Și totuși, timpul a căpătat atunci o altă măsură. Nu mai era timpul dictat de ceasornic, ci timpul bucuriei împărtășite, al dialogului sincer și al comuniunii prin cultură. Sunt zile care trec fără să lase urme și sunt zile care se așează definitiv în memoria inimii. Ziua de 3 iulie va rămâne, fără îndoială, una dintre acestea.
Încă de la poartă am avut sentimentul că ne apropiem de un sanctuar al artei. Curtea și grădina pregăteau parcă această întâlnire cu frumosul. Nu era doar o gospodărie îngrijită, ci o adevărată lecție de armonie. Florile, arborii și pomii păreau înfrăţiţi într-o horă tăcută a bunului gust, a echilibrului și a respectului față de natură. Fiecare colț purta amprenta unei mâini grijulii şi a unui spirit sensibil, iar întreaga grădină părea să fi împrumutat ceva din lumina şi energia Norei Hruban.
Când ușa casei s-a deschis, impresia s-a adâncit. Pereții erau acoperiți de picturi și lucrări grafice, iar rafturile adăposteau numeroase sculpturi care, în tăcerea lor, păreau însufleţite. Nu exista niciun spațiu în care creația să nu fie prezentă. Casa întreagă devenise un loc în care pictura, sculptura, poezia și viața de fiecare zi conviețuiau firesc, fără granițe.
În mijlocul acestui univers artistic ne-a întâmpinat Nora Hruban. Cu aceeași modestie ce îi caracterizează întreaga operă, cu același zâmbet cald și aceeași noblețe lipsită de orice urmă de artificiu. Rareori întâlnești oameni la care talentul merge mână în mână cu discreția, iar valoarea cu simplitatea. Nora Hruban este unul dintre aceștia. Nu simți nevoia să-i descoperi personalitatea prin cuvinte, fiindcă ea se dezvăluie firesc în felul în care vorbește, în modul în care își primește oaspeții și în liniștea pe care o răspândește în jurul său. Alături i-a fost, ca întotdeauna, soțul său, scriitorul Virgil Iovița, un om a cărui prezență inspiră respect încă din primele clipe. Există cupluri care împart aceeași casă și există cupluri care împart același destin. Privindu-i împreună, aveai impresia că Dumnezeu a hotărât să adune în această familie nu doar talentul artistic, ci și acele virtuți fără de care talentul rămâne incomplet: modestia, bunul-simț, respectul față de semeni, credința în valorile autentice, simțul măsurii și dragostea pentru frumos. Nu întâmplător, fiecare încăpere vorbea despre aceste valori. Nimic nu era ostentativ. Nimic nu urmărea să impresioneze. Și tocmai această lipsă a oricărei emfaze făcea ca frumusețea locului să fie cu atât mai puternică.
La venerabila vârstă de peste optzeci de ani, Virgil Iovița ne-a oferit unul dintre cele mai emoționante momente ale întâlnirii. Cu umor fin, cu luciditate și cu înțelepciunea pe care numai timpul o poate dărui, ne-a împărtășit câteva dintre aforismele sale. Fiecare propoziție părea extrasă din experiența unei vieți trăite cu demnitate. Erau gânduri limpezi, fără podoabe inutile, în care se regăseau adevăruri simple despre oameni, despre destin și despre rostul creației. Ascultându-l, aveai sentimentul că aforismul nu este doar o specie literară, ci forma cea mai concentrată a înțelepciunii.
La întâlnire au fost prezenți câțiva dintre membrii ASOCA: Dumitru Dumitrescu, Marioara Ardelean, Camelia Ardelean (subsemnata), Dumitru Tâlvescu, Valentin David, Stela Cîrjoi, Dan Ion Cîrjoi, Dorin Olariu și Sorin Micuțiu, cărora li s-a alăturat poeta, publicista și editoarea Paulina Popa. Încă de la început, atmosfera a fost una de familie spirituală, în care fiecare îi asculta pe ceilalți cu aceeași atenție cu care își rostea propriile gânduri. La un moment dat, Paulina Popa a găsit poate cea mai inspirată definiție a după-amiezii petrecute la Ilia, afirmând că întâlnirea noastră literară s-a desfășurat sub genericul „Arta ca o pasăre de foc”. Într-adevăr, arta seamănă cu legendara pasăre Phoenix: renaște ori de câte ori întâlnește oameni care o iubesc cu sinceritate și o dăruiesc fără zgomot, fără vanitate și fără a aștepta răsplată. O pictură adevărată, un poem autentic sau o sculptură izvorâtă din har ridică sufletul deasupra cotidianului și îl fac să privească lumea cu alți ochi. Pentru câteva clipe, grijile se topesc, iar omul își amintește că frumusețea este una dintre formele prin care Dumnezeu continuă să-i vorbească lumii.
Privind lucrările Norei Hruban, această idee devenea aproape o evidență. Fie că este vorba despre poezie, despre pictură în ulei sau despre lucrări grafice, fiecare creație poartă pecetea unei sensibilități autentice. Artista își îndreaptă privirea, înainte de toate, spre oameni. Chipurile celor dragi sunt surprinse cu o tandrețe aparte în lucrări precum „Autoportret”, „Tata”, „Mama”, „Virgil Iovița”, „Andrei”, „Andreea”, „Măriuța”, „Ion”, „Colă”, „Alina” și „Amalia”. Nu sunt simple portrete, ci pagini de memorie pictate cu iubire, mărturii ale unei legături profunde dintre artist și cei care i-au însoțit existența.
Aceeași admirație se regăsește în portretele dedicate unor mari personalități ale culturii române: Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Octavian Paler, Pavel Coruț, Tudor Arghezi și Nicolaie Blei. Sunt chipuri care nu reproduc doar fizionomii, ci încearcă să surprindă ceva din lumina interioară a fiecăruia. Universul său artistic se deschide apoi spre stările sufletești, prin lucrarea „Singurătate”, spre dimensiunea sacră, prin reprezentările „Iisus”, „Maica Domnului cu Pruncul” și „Fecioara cu Pruncul”, dar și spre frumusețea naturii, evocată în „Arbori”, „Natură statică”, „Iriși” și „Flori de câmp”. În toate se simte aceeași mână sigură și același suflet care nu caută spectaculosul, ci adevărul emoției.
Dacă pictura este culoarea sufletului, sculptura pare să fie memoria lui. În atelierul Norei Hruban, lutul, ceramica și celelalte materiale capătă o viață aparte, ca și cum mâinile artistei ar elibera din ele chipuri care au așteptat, poate ani întregi, să fie descoperite. Privindu-le una câte una, ai impresia că timpul însuși a încremenit pentru o clipă. „Pădureanca”, „Vasile Hruban”, „Ioana”, „Bust de bănățeancă”, „Dor de Eminescu”, „Bust de copil – Andreea”, „Bust de femeie”, „Tata” (bust), „Ardeleancă” (ceramică), „Bust”, „Iliana” (bust) și „Fetele de la Căpâlna” nu sunt simple exerciții de modelaj. Sunt oameni și povești aduse din nou la lumină, chipuri care continuă să vorbească dincolo de materia din care au fost plămădite.
Există în fiecare lucrare o tăcere plină de sens. O tăcere care nu apasă, ci invită la dialog. Parcă fiecare figură își spune propria poveste despre dragoste, despre dor, despre rădăcini, despre satul românesc și despre oamenii lui. În mâinile Norei Hruban, lutul încetează să mai fie materie inertă și devine memorie, iar culoarea încetează să mai fie simplu pigment și devine emoție.
Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, artista își creează cu aceeași migală și propriile bijuterii. Din metal, piatră, lemn sau alte materiale aparent obișnuite se nasc podoabe unicat, delicate și expresive, încă o dovadă că talentul autentic nu este limitat de tehnică sau de material. Atunci când inspirația vine dintr-un suflet ales, orice poate devenit artă.
Privind întreaga operă a Norei Hruban, înțelegi că ea nu creează pentru a impresiona, ci pentru a mărturisi. Iar această sinceritate este poate cea mai mare calitate a unui artist.
După ce am admirat creațiile gazdei, întâlnirea a continuat firesc în jurul poeziei. Cuvântul rostit a devenit puntea dintre oameni, iar fiecare participant a adus cu sine o parte din propriul univers interior. Oaspeții au citit din creațiile lor poetice, condimentând după-amiaza cu seva metaforelor, cu sinceritatea trăirilor și cu emoția unor confesiuni transformate în vers. Nimeni nu încerca să fie mai strălucitor decât celălalt. Nu exista competiție, ci doar bucuria împărtășirii. Poezia circula de la un suflet la altul asemenea unei lumini care nu se împuținează atunci când este dăruită, ci dimpotrivă, se înmulțește.
Un moment aparte al întâlnirii l-a constituit prezentarea făcută de Dorin Olariu, care le-a vorbit celor prezenți despre una dintre creațiile sale de suflet: macheta Bisericii din Târnava, monument istoric. Lucrarea, realizată cu migală și cu un respect impresionant pentru detaliu, este mai mult decât o reproducere arhitecturală. Ea reprezintă un gest de recuperare a memoriei unui loc și o dovadă că patrimoniul spiritual poate fi păstrat și prin artă. Participanții au admirat macheta, apreciind atât fidelitatea execuției, cât și pasiunea cu care autorul și-a prezentat creația.
În tot acest timp, conversațiile curgeau firesc. Se vorbea despre cărți, despre pictură, despre sculptură, despre satul românesc, despre credință, despre prieteni și despre oamenii care au lăsat urme frumoase în viața fiecăruia. Nu era o întâlnire festivă și nici una protocolară. Era, mai degrabă, o întâlnire între oameni care au înțeles că adevărata cultură începe acolo unde dispare orgoliul și apare respectul reciproc.
Și poate tocmai acesta este marele merit al familiei Nora Hruban – Virgil Iovița: acela de a fi creat, în propria casă, un spațiu în care oamenii se întâlnesc nu pentru a-și etala realizările, ci pentru a se îmbogăți unii pe alții prin ceea ce au mai bun.
Am plecat fiecare purtând în suflet imaginea unei case în care arta nu este un obiect de decor, ci un mod de a trăi. O casă în care tablourile, sculpturile, cărțile și florile nu alcătuiesc o colecție, ci biografia unei familii ce și-a închinat viața frumosului. Ne-am despărțit cu speranța revederii cât mai curând, cu promisiunea unor noi întâlniri literare și artistice, cu legături de suflet mai profunde și cu bucuria că astfel de oameni există încă printre noi. Într-o lume tot mai grăbită și mai zgomotoasă, familia Nora Hruban și Dumitru Iovița ne-a reamintit că adevărata bogăție nu se măsoară în avere sau în faimă, ci în lumina pe care reușești să o lași în inimile celor care îți trec pragul. Și, poate, acesta este cel mai frumos tablou pe care Nora Hruban îl pictează în fiecare zi: nu unul pe pânză, nici unul în lut, ci acela al unei vieți trăite cu demnitate, credință, modestie și iubire pentru oameni. Iar asemenea opere nu îmbătrânesc niciodată… (Deva, 4 iulie 2026)
A consemnat: Camelia Ardelean – jurnalist cultural
